Stau.Privesc
Copacul miraculos de deasupra
Si cerul printre frunzele argintii
Si norii trecand in goana catre niciunde
Si viata mea...
Linistea calda, moale si galesa
Ma invaluie, ma cuprinde si ma cotropeste...
Mainile imi atarna
Sleite de oboseala binefacatoare a mangaierilor
Iar picioarele-mi sunt amortite
De fuga sangelui catre trairile inimii...
Stau.
Imi savurez
Fiecare pulsatie si clipire
Indiferenta
La frig
La durere
La moarte.
Vantul leagana hamacul incet
Simt
Traseele sforii pe spate
Puterea gravitatiei
Rasuflarea ierbii.
Scartaitul crengilor pune virgule gandurilor...
Frumoasa poezie, Rose.Dar...fantezista.Nu cred ca exista (nici macar pentru o clipa)indiferenta in fata frigului, durerii, mortii, ci doar dorinta de a o capata.Se intampla sa cautam uneori aceasta dulce nepasare ca pe un panaceu.Nu-i asa ca e suficient sa nu fii nefericit ca fii multumit de viata?
RăspundeţiŞtergereDora.
Mi-au placut metaforele legate de traseele sforilor pe spate si de virgulele puse gandurilor. Intreaga poezie e ca o leganare, si daca o citesti atent, ai sa ai senzatia, la un moment dat, ca te poti aseza intre randurile ei, ca-ntr-un hamac, sa-i simti leganearea...
RăspundeţiŞtergere@ Dora: La mine e greu cu fantezia asta, Dora. Imi place sa derutez, sa ma joc... Nu stiu cum o fi la altii, dar la mine fericirea si multumirea sunt stari apropiate. Si le gust din plin acum...
RăspundeţiŞtergere@ Teo: Asta am vrut sa transmit: leganarea aceea domoala, cat sa ai timp sa-ti depeni tie gandurile nerostite... :)