Stapana norilor

Statea intinsa pe spate, acolo, pe dealul mirosind a flori si privea norii. Auzea vocea bunicii chemand-o. Trebaluia prin curte si din cand in cand o striga, sa se asigure ca era totul in regula. Dar acum, cand ea contempla forma neregulata a norilor, urmarindu-i cu degetul pe un traseu imaginat doar de ea, acea voce parca venea din alta lume. Nu mai simtea autoritatea, ci doar caldura ei. Si continua sa se amuze, incercand sa apuce cu mana puful acela ireal care o atragea mai mult decat orice. "Daca m-ar intreba cineva ce as vrea sa stapanesc, as spune ca norii", isi zise in gand. Visa cu ochii deschisi la calatoriile pe care le-ar fi facut, calare pe un nor, prin toata lumea. Ar fi stat intinsa, uneori citind sau desenand, alteori doar privind culorile pamantului sau ale curcubeielor. Ar fi plouat acolo unde gasea uscaciune sau i-ar fi racorit pe pribegii desertului. Ar fi impanzit intreg cerul, pe care-l vedea anost fara dantela norilor... Vocea bunicii devenea usor nelinistita si ea se amuza nepasatoare, gandindu-se doar la imparatia ei curata si imposibil de cucerit.
Anii au trecut. A avut multe, a pierdut tot atatea. Dar nu i-a pasat. Averea ei e alta. Se simte inca stapana norilor. Este suficient sa stea intinsa pe spate, pe un deal cu iarba mirosind a flori si sa intinda mana...